Artistul

Strigăt

Nu oricine poate fi numit artist. Nu oricine poate primi acel har, acea inspiraţie care îţi face mâna să zboare, iar mintea nu poate înţelege ce scrii… ci doar sufletul. Deci, trezeşte-te!! Nu te mai amăgi, nu îi mai amăgi şi pe alţii cu creaţii false, obligându-i să citească acele cuvinte inteligente, pompoase, înşirate pe o foaie! Încearcă să realizezi că tu nu eşti personaj, că nu vei fi niciodată, fiindcă nu trăieşti ceea ce scrii! Fiindcă tu nu ai plans niciodată atunci când scriai, ci doar ai stat cu dicţionarul lângă tine şi te-ai zbătut să compui cât mai mult, dar fără rost! Fără să îţi dai seama că tot ce faci este să distrugi o foaie. Nu te poţi numi artist decât atunci când îi impresionezi pe alţii. Când le trezeşti amintiri, răscolindu-le inimile, făcându-i să trăiască în altă lume, iar acolo te întâlnesc pe tine şi tut e întâlneşti cu ei, comportându-te de parcă i-ai cunoaşte de o viaţă, fără a arăta că eşti într-un fel sau altul mai bun ca ei. Fără a-i privi de sus. Ajutându-i pe toţi să vadă ceea ce vezi tu! Căci doar tu poţi vedea acel lucru unic, doar tu poţi ismţi acel sentiment. Dăruieşte-ţi sentimentele şi sufletul lor şi fă-i ca la sfârşit să strige: GENIAL!

Când eşti artist? Răspuns simplu: eşti artist când laşi inima să creeze, ignorându-ţi propria minte. Când laşi cuvintele să se aşterne pe foaie şi le citeşti abia la sfârşit, întrebându-te dacă tu eşti autorul. Dar oare merită să fii artist? Merită să te zbaţi, să îţi refaci frazele din cauza celor care nu te înţeleg? La această întrebare nu poate răspunde decât sufletul tău.

Printre litere…

Azi am avut marea plăcere să citesc blogul unui scriitor român, iar asta m-a făcut să realizez cât de mult înseamnă pentru mine scrisul. Pentru că scriind, mă desprind de lumea aceasta şi creez o lume a mea, o lumea perfectă în care devin personaj principal. La fel se întâmplă şi când citesc. Mă opresc aici, dar voi insera mai jos o părere pusă pe hârtie de către mine în urmă cu un an:

„Un  loc  minunat,  loc  de-a  lungul  cărui  drum  nu  te  pot  purta  paşii,  ci  doar privirile,  şi  loc  în  care  emoţia  se  întâlneşte  cu  cele  mai  puternice  sentimente,  astfel  poate  fi  descrisă  o  operă  literară.  Asemeni  unui  tărâm  de  basm  străbătut  de  un  hoinar  ce  călătoreşte  pe-o  filă  fără  sfârşit,  sforţându-se  în  permanenţă  să  “culeagă” cât  mai  multe  amintiri  inexistente  în  lumea  noastră  muritoare  şi  săracă,  amintiri  descoperite  de  privirea-i rătăcită  prin  slove.  Clipa  în  care  ochii-ţi  alunecă  pe  o  creaţie  este  unică, reprezentând  momentul  în  care  legătura  dintre  scriitor  şi  cititor  se  declanşează  şi  uneşte  două  fiinţe  ale  căror  personalităţi  se  contrastează.  Dar,  în zadar  citeşti  dacă  nu  înţelegi  pentru  că  această  legătura  nu  va  avea  loc, opera  va  rămâne  “moartă”,  şi  nici  “călătoria”  nu  îşi  va  atinge  scopul  de  a  desprinde  mesajul.

Poate că te-am plictisit, sau poate că te-am făcut să caşti. Nu pot şti sigur, dar tot ce ştiu este că la un moment dat îmi vei da dreptate. Părerea mea despre arta cititului a fost una vagă, până la vârsta de 12 ani. Ce vezi scris mai sus este opinia mea pe care am trecut-o pe hârtie un an mai târziu. Sper că vei fi de acord cu ea într-o bună zi şi că vei realiza cât mai curând că nu vei deveni nimic în viaţă  fără  acel obiect drag numit carte.”